Eu sunt mama fiicei mele, nu prietena ei

Eu-sunt-mama-fiicei-mele-nu-prietena-ei

Eu sunt mama fiicei mele, nu prietena ei

Totul a început într-o dimineaţă de martie când am găsit pe masa din bucătărie un post-it galben pe care scria : ”Te iubesc! Să ai o zi minunată” şi dedesubt era desenată o inimioară.  Imediat ce l-am citit am simţit un fel de căldură care mi-a inundat întreg corpul instantaneu. Fiică mea , deja ajunsă adolescentă  ( Doamne, când au trecut toţi aceşti ani mă tot întreb mereu) îşi exprimase iubirea ei pentru mine într-o manieră spontană şi plină de afecţiune.

Când am plecat de acasă, ea dormea însă bucuria era la fel de prezenţă în sufletul meu, incat dădea pe dinafară  aşa că i-am povestit unei prietene de-ale mele despre surpriza dimineţii şi spre surprinderea mea reacţia ei a fost: “Wow, deci sunteţi prietene!”

În acel moment parcă m-am întors în timp şi eram la cursul de Psihoterapia cuplului şi familiei unde am înţeles de ce între un părinte şi copilul său nu poate fi o relaţie de prietenie ( în sensul obişnuit al cuvântului ) ci o relaţie parentală sănătoasă emoţional. Diferenţa o constituie limitele.

A fost unul dintre momentele care mi-a schimbat întreaga abordare în relaţie cu fiica mea. Până atunci eram convinsă că cea mai mare dovadă de iubire din partea mea înseamnă să creez o relaţie de prietenie, nu voiam să se simtă neiubită, aşa cum crescusem eu cu sentimentul că ceva din mine nu este suficient de bun pentru a fi şi eu iubită. Şi toate astea le-am înţeles pe parcursul a doua ore, sub îndrumarea unui om extraordinar de uman, Adrian Nuta (dacă încă nu ai citit cărţile lui te invit cu mare drag să te grăbeşti, sunt schimbătoare de vieţi).

Dintr-o dată mi-au revenit în minte, toate acele discuţii, în care la majoritatea întrebărilor, răspunsurile lui erau : ACCEPŢI!  Pe mine m-au ajutat să înţeleg multe lucruri care la vremea respectivă nu îmi erau suficient de clare privind rolul meu de părinte, deşi citisem deja sute de cărţi de dezvoltare personală, era ceva ce lipsea!!!

Şi  iată ce am înţeles:

  1. O relaţie de prietenie poate fi o relaţie temporară, o relaţie parentală este una pe viaţă;
  2. Într-o relaţie de prietenie, oamenii sunt liberi să place sau să rămână dacă vor, într-o relaţie parentală nu există această opţiune;
  3. O relaţie de prietenie este una simetrică de tipul îţi dau – îmi dai, într-o relaţie parentală copilul nu are cum să susţină acest schimb;
  4. O relaţie parentală este o relaţie asimetrică în care adultul este necesar să pună limite şi repere, chiar şi atunci când copilul nu este de acord ( sau mai ales atunci când copilul protestează de multe ori);
  5. Într-o relaţie parentală, copilul are nevoie să aibă încredere în părintele său, să fie convins că este acceptat necondiţionat şi iubit chiar când face nefăcute, într-o relaţie de prietenie dacă nu îţi place ce face celălalt îi poţi retrage încrederea.
  6. O relaţie parentală este o relaţie de acceptare emoţională a copilului pentru totdeauna, o relaţie de prietenie se poate încheia oricând;
  7. Copiii tăi nu există pentru a te creşte, a te servi, a te consilia sau pentru a fi sprijinul tău social, pe când un prieten, prin definiţie, are acest rol;
  8. Graniţele relaţiei dintre părinţi şi copiii sunt altele decât cel din cadrul unei prietenii;
  9. Copiii au nevoie de părinţi care ştiu să spună NU atunci când este cazul şi să nu fie mereu “de treabă” pentru că doar aşa ştiu că se pot baza pe ei, într-o prietenie este diferit;
  10. Părinţii ştiu că nu le pot face pe plac întotdeauna copiilor şi îşi asumă acest lucru ( chiar dacă astfel devine pentru un timp “cel mai rău părinte din lume” şi poate să trăiască cu asta), pentru că astfel le creează rezilienţa, adică puterea interioară de care vor avea nevoie mai târziu în viaţă;
  11. Copiii au nevoie de structură şi cadru familial în care să fie exprimata afecţiunea, părintele-prieten nu deţine aceste competenţe;
  12. Într-o relaţie parentală sănătoasă emoţional copiii ştiu că părinţii au şi adulţi în cercul lor social cu care petrec timp fără ca în acest fel ei să fie afectaţi.

Aşadar, o relaţie parentală presupune:

  • să ştii să spui NU fără să te simţi vinovat;
  • să ai timp şi pentru tine;
  • să nu ţi se dărâme Universul dacă copilul îţi spune “că eşti o mamă rea”;
  • să înţelegi că dacă vrei respect din partea copilului este necesar să ai comportamente demne de respect;
  • să înţelegi că ţipatul tău este un semn de slăbiciune a ta;
  • să conştientizezi şi să nu îţi foloseşti copilul drept paratrăsnet emoţional;
  • să nu mai te străduieşti să fii părintele perfect, este mult mai sănătos să fii părinte uman ( mergând pe premisa că ce ţie nu-ţi place, nici copilului nu-i face)

Un părinte uman înţelege că exprimarea sănătoasă a afecţiunii şi iubirii faţă de copil se poate face când renunţă la a trăi după şablonul de mai sus. A fi părinte presupune mult autocontrol , autodisciplină şi asumarea faptului că maturizarea emoţională nu vine la pachet cu vârsta biologică, ci cu copilul. Vorba aceea: Până să devin părinte credeam că sunt perfect!”

Şi ţine minte:  Mamele sunt prietene şi amice pentru că nu au curajul să fie mame!

Wow! Parca a fost ieri! M-am întors după acest flash către prietenă mea şi i-am spus zâmbind : “ Eu sunt mama fiicei mele, nu prietena ei.  Diferenţa constă în a pune limite!”

A rămas un pic nedumerită, dar eu ştiu că mama perfectă nu există decât pe Facebook, iar eu vreau să fiu o mamă umană … doar atât!

Creşterea şi educarea unui pui de om este adesea un proces descurajant şi plin de frustrări, care de fapt este cea mai potrivită lecţie de dezvoltare personală pentru un părinte.

 Tu ai curajul să faci pasul către tine însuţi, către interiorul tău?