Apariţii media

Cum ajungem să dăm în mintea copiilor: beneficiile nebănuite ale cărţilor de colorat pentru adulţi

Chiar dacă ne lăsăm copleşiţi de grijile de zi cu zi, copilul din noi nu dispare niciodată. El este cel care ne scapă de stres şi ne ridică de pe umeri povara vieţii de „om mare” prin fel şi fel de activităţi distractive. Una dintre cele mai eficiente dintre acestea este coloratul. Tendinţa de a ne găsi refugiul într-un joc pentru copii a fost explicată şi de psihologi. Atunci când sunt stresaţi, adulţii încearcă să se deconectze de grijile zilnice prin folosirea gadgeturilor, uitatul la televizor sau mersul la sală. O soluţie mult mai bună, spun psihologii, este coloratul. Ca şi meditaţia, coloratul ne ajută să ne detaşăm de alte gânduri, contribuind la atenuarea anxietaţii. Cum explică însă psihologii această tendinţă a adulţilor care îşi găsesc refugiul într-un joc pentru copii?

Şi acolo unde-s mai mulţi de doi, puterea devine vindecare şi schimbare. În primul rând a mentalităţii unei societăţi care are nevoie să renască din propria cenuşă!

Doamna Psiholog Mirela Horumbă, împreună cu care voi susţine grupuri de dezvoltare personală pentru femeile care doresc să iasă din relaţii abuzive şi să îşi rescrie viaţa, explică abuzul astfel încât orice adolescent să poată preveni un dezastru emoţional şi să rescrie circuitele neuronale.

Când ar trebui copilul să nu le mai spună părinților “mami” și „tati”

Un subiect delicat, poate chiar tabu, modul în care te adresezi părinților poate transmite multe informații despre relația pe care o împărtășești cu aceștia. Astfel, se pot ascunde în spatele acestor apelative aparent banale probleme de depedență sau, dimpotrivă, de distanțare față de părinți. Iată ce spune și psihologul despre acest subiect.

Voi începe prin a-mi expune părerea, pentru simplul motiv că, în mod surprinzător, nu există niciun fel de material care să abordeze această temă. Am întâlnit copii, deveniți apoi adulți în deplinătatea capacităților (fizice și mentale) care se adresează părinților în această manieră, însă nu am considerat apectul drept unul ieșit din comun.

Dezamăgire, frustrare şi nervi, dincolo de imaginea perfectă a vacanţelor în familie: românii şi-ar fura singuri căciula cu soluţia găsită de occidentali

Vacanţele în familie s-au transformat în ultima perioadă în motive de griji, stres, certuri şi chiar divorţ. Deşi înainte de începerea vacanţei suntem pozitivi şi încântaţi de multitudinea activităţilor pe care credem că le vom desfăşura, realitatea concediului aduce dezamagirea nereuşitei, lucru care duce la certuri interminabile, în încercarea de a găsi un vinovat.

Copiii, la fel ca şi părinţii, aşteaptă nerăbdători perioada vacanţelor. Grijile legate de serviciu, şcoală, note sau absenţe ar trebui să dispară pe loc atunci când începe concediul. Cu toate acestea, studiile arată că vacanţa este cel mai bun câmp de luptă pentru a ne descărca tensiunile acumulate peste an.

Cea mai fericită perioadă este cea în care planificăm concediul, nu vacanţa

Simpla planificare a concediului ne face mai fericiţi, arată un studiu efectuat de cercetătorii olandezi şi publicat în „Jurnalul de Cercetare a Calităţii Vieţii“. Pe de altă parte, rezultatele au arătat că nivelul de satisfacţie scade brusc în primele zile de vacanţă. Conform sondajelor, o treime dintre cupluri se ceartă chiar în a doua zi de concediu, iar cea mai des întâlnită frază care porneşte un scandal este „ Ţi-am spus eu….!”

Ce trebuie să-ți înveți copilul să facă atunci când este singur

În România anului 2018, un pedofil agresează doi copii într-un lift, într-un cartier bucureştean, în cursul unei dimineţi obişnuite.

Nimeni nu-şi doreşte ca un copil să aibă parte de aşa ceva, doar că trebuie să fim pregătiți de ce e mai rău. „Mie nu mi se poate întâmpla” este cea mai păguboasă afirmație.

Referitor la acest caz, am văzut:

  • Statistici referitoare la numărul de abuzuri sexuale;
  • Emisiuni extinse despre testarea psihologică a poliţiştilor;
  • Declarații ale unora dintre vecinii de bloc;
  • Declarații ale fostei soţii că este în stare de şoc.

Exemplele ar putea continua, însă mă opresc aici. Toate aceste informaţii colectate, în afară de o exprimare emoţională a neputinţei noastre, nu aduc niciun plus de cunoaştere.

Două directoare ale unor școli din București au luat măsura „Fără telefoane mobile în școală”. Ce au constatat în scurt timp

«Plus de téléphones portables dans les écoles et collèges à la rentrée 2018 », annonce Jean-Michel Blanquer. La mesure, confirmée dimanche par le ministre de l’éducation naţionale – este unul din titlurile ziarului francez „Le Monde” apărut la secţiunea Educaţie în data de 10 decembrie 2017, sau altfel spus „fără telefoane mobile în şcolile şi colegiile din Franţa începând cu anul şcolar 2018”.

Apar tot felul de întrebări, extrem de pertinente care până la urmă se transformă într-o concluzie finală : Este în beneficiul elevilor sau nu? Ajuta telefonul mobil prezent în timpul orelor procesul educaţional sau nu?

Atunci când ne uităm la copiii noştri de vârstă şcolară (6 – 18 ani), iată ce putem observa că se întâmplă în timpul lor liber – atunci când sunt „conectaţi cu telefoanele mobile”, parcă se metamorfozează:

* îi chemi la masă – nu te aud,
* îi rogi să facă o sarcină gospodărească – nu te aud,
* este momentul să îşi facă temele – nu te aud,

Top 10 reguli care te fac să rămâi un părinte calm

Cu toţii ne iubim copiii, cu toţii vrem ce este mai bun pentru ei şi, desigur, cu toţii vrem să fim nişte părinţi buni. Ne este foarte clar că metodele tradiţionale bazate pe violenţă verbală şi bătaie lasă urme adânci în sufletele copiilor, aşa că facem tot ce este omeneşte posibil să renunţăm la ele. Nu este atât de uşor precum aflăm în conferinţe, seminarii sau în literatura de parenting (o cantitate impresionantă de maculatură a cărei calitate majoră este că se vinde foarte bine), însă facem eforturi zilnic să ne creştem copiii fericiţi.

Provocarea părinţilor de astăzi este uriaşă: au responsabilitatea să educe fără să îşi rănească sufleteşte copiii, distrugându-le astfel încrederea în ei înşişi şi să-i disciplineze punând limite corect din perspectivă emoţională, nu-i treabă uşoară. Şi parcă nu era de ajuns de multe ori mass media şi cutumele sociale sunt factori care induc în eroare părinţii, pentru că le transmit familiilor fie jumătăţi de adevăr, fie informaţii nevalidate ştiinţific, fie păreri personale ale unor formatori de opinie care nu au expertiză, dar par a se pricepe. Şi dacă astăzi auzi ceva, iar săptămâna viitoare vine altcineva care îţi spune că lucrurile stau fix invers, ce mai poţi crede? Nu este simplu ca într-o lume care abundă în informaţie, multă de calitate îndoielnică tu să o alegi pe cea corectă.

Singura problemă a şcolii româneşti este dispreţul celor mari faţă de cei mici

Septembrie 2017, un nou început de an şcolar. Aceeaşi atmosferă cunoscută de ani şi ani: nu avem manualele gata la timp, folosim auxiliare sau nu folosim auxiliare, dăm teme elevilor sau nu. Părinţii înroşesc Facebook-ul cu postări care de care mai usturătoare la adresa şcolii, cadrele didactice anunţă greve pentru că nu li s-au mărit salariile aşa cum li s-a promis, şcoli care trebuie să funcţioneze fără avizul ISU, deşi acesta este obligatoriu, directori de şcoli care sunt puşi în funcţie fără să treacă examenul pe care l-au susţinut, o campanie socială să mai ajutăm nişte copii cu drag de carte să meargă la şcoală, mai punem nişte camere video, mai angajăm nişte firme de pază, alergăm după doamnele bune şi şcoli de renume. Este cam la fel în fiecare an, cam aşa arată în fiecare an începutul şcolii, de zici că este sfârşitul sistemului de învăţământ. Şi an după an este la fel, de zici că nu suntem în stare să învăţăm nimic din experienţa anilor precedenţi.

Epidemia de critică a părinţilor – calea cea mai sigură şi rapidă de a face ravagii printre copii

Fiecare părinte are un vis, acela de a se uita la copilul său devenit adult şi de a spune: „Mă bucur că am putut să fiu un ghid potrivit pentru tine!”

Indiferent de cât de provocatoare sunt situaţiile cu care ne întâlnim în existenţa noastră umană, fie ele „bune” sau „ne-bune”, fiecare copil are nevoie de capacitatea de a le face faţă şi de a le depăşi.

Copilăria este laboratorul în care părinţii şi familia te învaţă cum să faci faţă vieţii atunci când vei deveni adult.

Tot ceea ce primeşti în primii ani din viaţă (pentru că deja cunoaştem că doar 10 ani durează copilăria, aşa că trebuie să fim cu foarte mare grijă cum îi folosim cu înţelepciune ) este „o trusă de instrumente mentale şi comportamentale pentru viaţă”.

Părinții care vor să aibă copii „de succes” sfârșesc prin a avea niște copii foarte obosiți

Mai mult! Mai mult! Mai mult! – ne sună familiar, nu-i aşa ? Zilnic, acesta este mesajul pe care mass-media ni-l prezintă cu o frecvenţă atât de ameţitoare, încât chiar am ajuns să credem că mai mult înseamnă neapărat mai bine. Oare chiar aşa să fie? Societatea modernă a reuşit să construiască o generaţie de adulţi extrem de ocupaţi care transmit modelul mai departe, copiilor lor, Dar cu ce costuri emoţionale? Am ajuns un fel de musafiri în propria noastră viaţă.

Să aduci un copil „pe lume” durează nouă luni, iar ca să-l aduci ”în lume” ai la dispoziţie optsprezece ani. Acesta este timpul în care un părinte are cea mai nobilă şi cea mai grea misiune din lume, aceea de a creşte şi educa un pui de om. Şi asta zi de zi, 24 de ore din 24. Fără excepţie!

Cursa de a găsi „o doamnă bună” pentru copilul meu. 7 lucruri pe care le recomand părinţilor care își înscriu copiii la clasa pregătitoare

Încep înscrierile pentru clasa pregătitoare: emoţii mari pentru părinţi şi eforturi pe măsură pentru „a prinde” o şcoală bună şi o doamnă pe măsură. Este normal, fiecare vrea ce este mai bun pentru copilul său, mai ales că doar o dată în viaţă începi şcoala. Şi este de preferat să o începi cu dreptul, deoarece acum începe şi pregătirea ta academică pentru viaţă şi nu numai.

În România, majoritatea părinţilor au convingerea că succesul copilului în viaţă este determinat în mod exclusiv de inteligenţa copilului, la care adăugăm profesionalismul cadrelor didactice, dotarea şi felul în care arată şcoala, manuale de ultimă generaţie, acces la tehnologie modernă, existenţa unui afterschool şi, nu în ultimul rând, o listă interminabilă de opţionale pe care copilul le poate face după ce se termină orele de curs.

Părinţii nu sunt proprietarii copiilor

Orice parinte ai întreba ce isi doreste pentru copilul sau, iti va raspunde ca vrea sa devina un adult fericit si multumit cu viata lui. Si este firesc pentru ca toti cautam starea de bine si echilibrul personal, pe care o numim confort psihologic.

Desi intentia si dorinta noastra este pozitiva si demna de toata lauda, multi dintre noi intampinam dificultati in a implementa metodele si mijloacele specifice care duc la indeplinirea acestei misiuni speciale pe care o are fiecare parinte in parte.

Adesea se intampla acest lucru pentru ca suntem “virusati mental” cu ideea ca un adult devenit peste noapte parinte stie ce are de făcut, pentru ca se confunda ingrijirea copilului cu educarea sa, cuvantul care descrie aceste doua aspecte fiind acela de parenting. In zona ingrijirii copilului medicii pediatri ne sunt de un real folos, insa in zona educatiei suntem lasati pe cont propriu. Si de cele mai multe ori aceasta este aria in care facem cele mai multe greseli, nu fiindca asa vrem , ci fiindca nu cunoastem.

Dacă noi am fost copii săraci, măcar tu, mamă, să ai de toate – confesiunea unei mame de adolescent

Era o zi de început de vară când pentru elevii claselor a XII-a începe sesiunea de examene cu tot ce presupune ea: depunere de dosare, bacalaureat şi opţiuni pentru facultate. Intru într-un centru de copiere, pentru că aveam nişte materiale de multiplicat, iar după nici cinci minute în spatele meu îşi face apariţia o doamnă, ulterior aveam să aflu că este mama, împreună cu o domnişoară adolescentă, despre care mi s-a spus că este fiica.

Fără să vreau m-am întors către ele şi am zâmbit. Nu se certau, însă era evident că era o oarecare tensiune între ele. Mama, parcă încurajată de atitudinea mea prietenoasă începe să vorbească cu mine:

– Doamnă, am venit cu fiică mea să îşi facă nişte fotografii pentru dosarul de admitere la facultate!

– Ce frumos! răspund eu fără să mă pot împiedica să mă gândesc de ce ar avea nevoie o tânără de 18 ani de mama ei pentru a-şi face nişte banale fotografii …

– Sunt foarte mândră de ea, mi-a luat Bacul … şi să ştiţi că a luat cu notă mare!